Extinderea NATO în Europa după 1990 ar fi încălcat o înțelegere între Statele Unite ale Americii și Rusia, cunoscută atunci sub numele de Uniunea Sovietică.
Este o teorie răspândită pe rețelele de socializare, folosită ca pretext pentru a justifica chiar și invadarea Ucrainei. Anumiți utilizatori meta au preluat de pe platforma TikTok un clip al Midwestern Marx, un utilizator care creează conținut revizionist despre regimurile marxiste. În clip acesta afirmă că secretarul de stat James Baker i-ar fi promis liderului URSS, Mihail Gorbaciov, că NATO nu se va extinde în Europa de Est, pentru a nu reprezenta o amenințare la adresa securității Rusiei.
Această dezinformare se bazează pe un mit propagat chiar de Rusia, împotriva extinderii NATO și pentru a justifica operațiunile militare din Georgia din 2008 și Ucraina din 2014 și 2022. Acest mit susține că Occidentul a înșelat Rusia după Războiul Rece, extinzând NATO în loc să o integreze într-un nou cadru de securitate. Această narațiune complică dezbaterea în NATO și sprijină eforturile Moscovei de a se prezenta ca victimă a unui tratament nedrept.
Institutul Chatham House a realizat un debunking extins asupra principalelor mituri promovate de propaganda rusă, iar printre acestea se află și mitul extinderii NATO în Europa de Est, analizat de către John Lough, cercetător asociat și parte a programului Rusia și Eurasia.
Contextul promisiunii
În iulie 1990, Mihail Gorbaciov a acceptat integrarea Germaniei reunite în NATO, deși inițial secretarul de stat american, James Baker, îi sugerase că jurisdicția NATO nu se va extinde dincolo de granița germană „not one inch eastward”. Ulterior, SUA și-a reconsiderat poziția, concluzionând că o Germanie parțial în afara Alianței era nepractică, din punct de vedere al garanțiilor de securitate.
Ca parte a acordului cu cancelarul vest-german Helmut Kohl, s-a convenit ca nicio forță NATO din alte state membre să nu fie desfășurată în fosta Republică Democrată Germană înainte de retragerea trupelor sovietice și doar, temporar, ulterior retragerii sovietice. În plus, s-a stabilit că nu vor fi amplasate arme nucleare pe acest teritoriu. Pentru a facilita relocarea trupelor sovietice, URSS a primit sprijin financiar, inclusiv 12 miliarde de mărci germane.
Totuși, Gorbaciov nu a solicitat și nici nu a primit garanții oficiale că NATO nu se va extinde dincolo de Germania unificată. Lucru confirmat în analiza lui John Lough de o altă analiză extinsă pe acest subiect, realizată de către cercetătoarea Mary Elise Sarotte și publicată în Foreign Affairs.
De asemenea, aceste evenimente sunt amplu prezentate în documentele declasificate de către National Security Archive pe tema expansiunii NATO și a garanțiilor de securitate promise lui Gorbaciov, „NATO Expansion: What Gorbachev Heard”
Despre schimbările geopolitice și legitimitatea extinderii NATO către est
La acea vreme, extinderea Alianței nu era un subiect de discuție, deoarece Pactul de la Varșovia și URSS existau încă. Deși era evident că zilele Pactului de la Varșovia erau numărate, liderii occidentali nu anticipau, în toamna lui 1990, colapsul Uniunii Sovietice, care avea să aibă loc un an mai târziu. Astfel, viitorul extinderii NATO a rămas deschis, fără angajamente formale care să limiteze evoluțiile ulterioare.
Prăbușirea URSS a schimbat radical peisajul geopolitic, evidențiind diferențele dintre Occident și Rusia privind securitatea europeană și rolul NATO. Din 1993, Rusia s-a opus tot mai ferm extinderii NATO, deși a recunoscut că nu o poate împiedica.
Diplomația rusă a susținut că liderii NATO promiseseră, anterior, că Alianța nu se va extinde, acuzând Occidentul de inducerea sa în eroare. Totuși, după cum a admis fostul ministru de externe Evgheni Primakov, aceste declarații nu aveau valoare juridică, deși el considera că astfel de angajamente ar fi fost posibile, la acea vreme.
Mitul extinderii NATO ignoră un aspect esențial: deși Rusia a devenit succesorul de facto al URSS, interesele sale de securitate nu erau identice cu cele ale fostei Uniuni Sovietice. Liderii ruși din anii ’90 doreau ca Rusia să fie văzută ca o națiune suverană, nu ca un fragment al URSS.
În plus, URSS semnase Carta de la Paris în 1990, recunoscând dreptul statelor de a-și alege propriile alianțe de securitate, principiu reafirmat și în Actul fondator NATO-Rusia din 1997. Toate aceste acorduri au fost semnate de către Rusia și au oferit un cadru legitim din punct de vedere al dreptului internațional pentru aderarea statelor din Europa de Est în NATO.
Dreptul la auto-determinare
Aici reamintin parcursul României, care a aderat la NATO în baza acestor acorduri, respectându-se dreptul statului român de a-și defini singur aspectele de securitate și apartenența la alianțe internaționale.
De altfel, în politica internațională există un principiu, definit ca dreptul popoarelor la autodeterminare. În baza acestuia, popoarele mici au dreptul de a-și alege singure destinul, într-o ordine mondială existentă, fără să fie obligate de înțelegeri directe între marile puteri, de la care ar fi excluse. Dreptul popoarelor la autodeterminare este consfințit de Carta ONU.
Concluzie
Mitul unei promisiuni ilegitime privind extinderea NATO este fals și alimentează războiul hibrid dus de Federația Rusă, pentru a-și justifica acțiunile ca stat agresor.
